• Română (România)
  • English (United Kingdom)

Petru Guran, Președintele Juriului

Expozițiile periodice de artă contemporană au devenit în mod inevitabil un eveniment de breaslă. De
aceea reprezintă o îndrăzneală din partea pictorilor să se supună unei evaluări din afara breslei și să publice judecata aceasta drept prefață la catalogul bienalei. Explic îndată de ce!
     Specializarea dusă la extrem din lumea contemporană a instaurat credința că singura competență
valabilă este cea din interiorul grupului de specialitate. Pentru artă consecința a fost excluderea din dezbatere a diletantului, buy viagra cel care știe să promoveze arta cu dragoste și competență, personaj cheie de altfel al
umanismului european, fără de care nașterea artei occidentale ar fi fost de neconceput. Dar dincolo de această izolare generală a disciplinelor și domeniilor gândirii și simțirii umane, activitatea artistică cere o judecată din partea publicului, în măsura în care arta secolului XX se face vinovată de a fi jucat un rol ideologic major. Este momentul s-o spunem, mișcarea artistică de avangardă, în marea ei majoritate, a fost tovarășul de drum al totalitarismului comunist. Faptul că odată instalat, totalitarismul a distrus și arta de avangardă și a produs dictatul ideologic incult și deprofesionalizat
nu este decât o continuare a premizelor avangardei revoluționare. Revoluția își mănâncă copiii.
     Întrebarea, care se ridică din angajamentul ideologic al avangardei în aventura stângismului radical și din incapacitatea acesteia de a vedea cruzimea totalitarismului, este în ce măsură această tradiție „artistică”, a așa-zisului angajament social sau politic, mai este relevantă și legitimă pentru societate odată ce a fost dezvăluită oroarea
totalitară. Hans Belting ne-a demonstrat că arta este un fenomen social și politic produs de modernitatea occidentală, că ea a depășit sistematic cadrele esteticilor din mijlocul cărora s-a născut, până a ajuns la irelevanța esteticii.
     Imagine și frumos sunt concepte apărute în societățile premoderne, numai că acestea răspundeau altor năzuințe ale omului, și anume de a permite reprezentarea transcendentului. Înainte de artă, frumosul
s-a exprimat prin măiestrie, iar la baza măiestriei a stat meșteșugul. Prin acestea omul premodern și-a exprimat estetic nostalgia ontologică.
     Ceea ce constatăm astăzi, în vremea societăților post-… (post-sovietice, post-totalitare, post-moderne), în universul predilect al artei angajate, este dispariția meșteșugului, explozia kitsch-ului, revolta surdă a societății față de producția artistică a establishmentului cultural. Între „frumosul” privat și „frumosul” public s-a deschis un abis. Din revoltă
în revoltă împotriva așa-zisei burghezii, arta angajată s-a specializat în discursul prin și despre gestul artistic, s-a refugiat în muzee statistic irelevante pentru publicul larg, a alimentat depozitele de valori materiale ale aceleași burghezii impotriva căreia se revoltaseră. Între timp, orașul, spațiul public și vizibil prin excelență, a fost abandonat gustului privat, provenit dintr-o zonă a totalei lipse de competență artistică.
     E posibil vreun răspuns la această criză a artei contemporane? Da, redescoperirea valorii sociale și morale a meșteșugului, ridicarea măiestriei la rang de criteriu dominant în interiorul breslei, salvarea și revalorizarea patrimoniului estetic, investiția substanțială în formarea gustului privat. Toate acestea înseamnă în primul rând abandonarea
perspectivei artistice progresiste, a disprețului inerent fiecărui gest artistic nou față de creația trecutului, ideea că trecutul este sistematic depășit, vetust și prin urmare de mai mică valoare.
      În ceea ce privește pictura în mod special, aș adăuga ca deziderat reunirea artelor frumoase cu arhitectura, încercarea de a ieși din muzeu spre spațiul public, poate chiar redefinirea muzeului în context
contemporan, cum ar fi să ținem cont de faptul că spațiul public formator al gustului prin excelență azi este mall-ul, acolo unde locuitorii orașului contemporan își petrec timpul liber, și care a devenit o zonă de expresie artistică de multe ori paralelă cu breasla oficială.
     Încurajarea extravaganțelor, a provocărilor gratuite, a revoltelor cu ștate de plată și al originalităților obosite, au împins manifestările artei moderne, post-moderne și post-post-moderne tot mai departe de capacitatea de înțelegere a unui public mediu cultivat. Poate că revalorizarea măiestriei și meșteșugului i-ar putea aduce pe aceștia înapoi de
la talciocul artefactelor din plastic și a mulajelor din beton armat. Oare arta contemporană este condamnată să fie modernă?
     Pentru a reveni din sfera generalităților despre arta contemporană spre evenimentul de la  Chișinău, trebuie să recunosc că ziua petrecută în compania juriului Bienalei de pictură de la  Chișinău a fost pentru mine deopotrivă instructivă și interesantă, iar negocierea care s-a produs a fost un fragment al dialogului breslei artistice cu judecata publică. Fără discuție efortul depus de Muzeul Național de Artă pentru organizarea acestei Bienale este demn de toată lauda, și de aceea ICR Chișinău a decis sprijinirea acesteia. Mai mult decât atât, organizatorul bienalei a intuit prefața aceasta și a dat glas în realizarea expoziției de la Chișinău Școlii de pictură celei mai îndrăzneț conservatoare din arta românească contemporană. Nu întâmplător m-am aflat cincisprezece în aceeași strană cu Paul Gherasim, la Stavropoleos.
     Propria mea îndrăzneală de a semna un text care nu are nimic din cumințenia pe care ar fi trebuit s-o arate un director de instituție culturală pornește de la școala pe care am făcut-o pe cont propriu timp de douăzeci de ani în sute de muzee europene, americane și mediteraneene, dintr-o reflecție de cercetător asupra declinului și dispariției artei bizantine și în sens mai larg al artei sacre. Din iubire pentru frumos așteptam cu nerăbdare ziua să spun unei bresle de artiști cele ce am pe suflet. Bienala de pictură de la Chișinău, cu eleganță și curaj, mi-a dat acest prilej.
Dr. Guran Petre,
Directorul  Institutului Cultural Român
"Mihai Eminescu" din Republica Moldova,